Vassilikos cel cu vocea de aur

Când o persoană care, neştiind că există muzică psaltică, îl aude prima dată pe Theodoros Vassilikos şi exclamă că acesta cântă o muzică din ceruri, înseamnă că este ceva extraordinar în vocea lui şi în felul acesta de muzică. Şi nu doar ceva extraordinar, ci mai degrabă dumnezeiesc. Dacă ar fi să descriu împărăţia lui Dumnezeu, aş spune că este un loc plin de cântări ca ale lui Vassilikos. I s-a dat darul de a face din inimile ascultătorilor - participanţi la slujbe ori spectatori la concerte - nişte vase în care se strâng pe furiş fie lacrimi de pocăinţă, fie gânduri de slavă a Creatorului care a făcut un asemenea glas, fie alinare pentru deznădăjduiţi. Căci nu se poate să rămâi neatins de o asemenea voce. "Dar cine cântă acum?", auzeam pelerinii întrebându-se în ziua Sfântului Dimitrie, la Liturghie. Era Vassilikos, bineînţeles. Acest grec care a cântat de foarte tânăr în corurile multor biserici, având un tată tot cu o voce excepţională de psalt. Şi-a descoperit talentul şi l-a pus în lumina slujbelor bisericeşti, acolo unde îi stă cel mai bine cântând, dar, spre bucuria semenilor, şi în diverse concerte. Au dorit să-l audă de-a lungul carierei lui - are un renume mondial - grecii ortodocşi din America şi Australia, în frunte cu episcopii lor, şi le-a cântat, amintindu-le că rădăcinile lor sunt în vechea Grecie. Dar a cântat şi la Vatican, în faţa papei Ioan Paul al II-lea şi a 60.000 de catolici. Ce-şi vor fi spus în sinea lor catolicii nu ştiu, dar cu siguranţă au admirat bogăţia muzicii bizantine şi, dacă au fost sinceri, şi-au recunoscut în ea rădăcinile tăiate cândva dureros. Căutând pe internet muzica lui Vassilikos, m-am şi amuzat că unii tineri ortodocşi se ceartă pe acolo şi se laudă în "psalţii lor". Ba că e cutare cel mai bun, ba cutare… Important este că şi Theodoros Vassilikos, şi alţii, fie greci, fie români, fie de alt neam, încă păstrează şi duc mai departe aceste cântări inspirate de Dumnezeu şi că slujbele ne sunt înfrumuseţate cu ele. Iar cei care consideră că muzica psaltică ar fi o "lălăială" fără rost ar fi bine să asculte mai întâi fără nici un gând rău, iar apoi, dacă tot nu le place, să meargă liniştiţi doar la slujbele cu coruri simandicoase. Noi, dacă am avea de ales, am alege muzica bizantină.

Gustul painii adevarate

O dimineaţă cu soarele ridicându-se dintre ceţuri, trecând grăbit spre echinocţiul de toamnă, mi-a amintit de alte vremuri, parcă mai puţin fugare, cele ale copilăriei mirosind a pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Mi-am amintit de gustul inegalabil al pâinii adevărate, făcute în casă, care nu cunoştea în aluatul ei decât făina albă, drojdia, apa, sarea şi mâinile mamei. Frământat cu grijă în copaia de lemn ori, în ultimii ani, într-un vas emailat care era păstrat numai pentru operaţiunea aceasta, după ce i se făcea semnul crucii deasupra, aluatul era învelit cu un prosop curat şi uşor, iar apoi era ţinut la căldură pentru a creşte. La vreme potrivită, cuptorul încălzit primea tăvile cu cocă pentru ca mai târziu acelaşi cuptor să dea familei pâinea aurie, trimiţând în toată casa aburul aromat. Pot să spun cu mâna pe inimă că nu există pe lumea aceasta mâncare mai bună decât pâinea caldă şi aş lăsa orice pentru ea. Nu numai că are gustul bun, sănătos, dar pâinea singură, fără o altă mâncare, poate ţine în viaţă mult timp un om. Poate pentru că pâinea a fost aleasă ca rod de jertfă a omului către Dumnezeu. Pâinea adună în sine o sumă de calităţi hrănitoare, dar este şi un simbol. După ce Mântuitorul a binecuvântat-o şi a înmulţit-o, a devenit şi mai clar că nevoia omului de pâine are sensuri mult mai adânci. Nu numai foamea fizică îl mână pe om spre bucata de pâine. Iar când pâinea a devenit materie de sfinţit în actul liturgic, privim spre ea ca spre un lucru gata oricând să capete o valoare inestimabilă. De aceea poate ţăranii noştri şi oamenii cu frică de Dumnezeu, în general, se tem să arunce la gunoi pâinea. Au o sfială care vine din respectul pentru ce ar putea fi aceasta, dar şi pentru ceea este de fapt. "Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu", ştim că a spus Hristos. Ne amintim de aceasta când vedem o pâine curată, făcută în casă. Poate ne gândim uneori, foarte rar, şi la oamenii neştiuţi care au trudit la aceasta. Dar cel mai adesea uităm tot. Mergem la magazin şi cumpărăm o pâine din ce în ce mai plină de tot felul de substanţe străine, improprii vieţii, care urmăresc doar s-o ţină proaspătă cât mai mult spre a fi obţinuţi bani pe ea. N-avem încotro. Plini de alte treburi şi griji, din lipsă de timp şi fără îndemânări străvechi, luăm totul de-a gata, acceptăm orice ni se vinde. Nu mai facem nimic cu mâinile noastre. Nici măcar pâinea. Refuzăm să mai trăim sănătos şi simplu, ne-am complicat în aşa fel, încât am uitat şi cum ar trebui să fie gustul pâinii adevărate.

Un protest pentru o cauza gresita

În 21 de ţări, printre care şi România, la început de octombrie se găsesc câteva mame care să militeze pentru alăptatul bebeluşilor la sân. Ştim cu toţii că în primele zile de viaţă copilul primeşte din laptele mamei anumite substanţe care îi cresc imunitatea şi îl ajută la o dezvoltare bună. Se ştie, de asemenea, că alăptarea naturală este benefică şi pentru o bună relaţie sufletească între mamă şi copilul ei. Dar de când emanciparea femeilor a câştigat foarte mult teren, iar familiile moderne nu-şi mai doresc decât unul sau doi copii, lucrurile acestea au scăpat de sub control, firescul a devenit o raritate. Milităm pentru el. Lumea s-a obişnuit cu toate comodităţile, a devenit ruşinos să alăptezi copilul la sân. Pe de o parte, este asupra tinerei mame presiunea societăţii, care o vrea frumoasă, suplă, având corpul nestricat de naşteri şi alăptare, iar pe de altă parte, se află propria convingere că acţiunea de a hrăni la sân copilul este retrogradă, îi cere un timp special şi îi dă peste cap programul.
Înainte vreme, când femeile năşteau mulţi copii, era cât se poate de normal să-l alăpteze pe fiecare, să aibă timp pentru a-l creşte şi a-i da educaţie cum se cuvine. Mamelor din vechime le-ar părea o nebunie protestele mamelor contemporane, care au militat zilele trecute nu numai pentru alăptarea la sân, ci şi pentru ca alăptatul în public să nu mai fie considerat ceva ruşinos.
Femeile moderne abia se mai înduplecă să nască un copil, şi acela prin cezariană, ca să nu sufere deloc dacă se poate. Dintre cele care nasc, doar o mică parte alăptează normal, iar din această mică parte se găsesc câteva care vor s-o facă în public, fără să fie considerate exhibiţioniste. Dacă bebeluşul plânge după lapte, este de înţeles că mama lui trebuie să-l hrănească. Dar chiar trebuie să facă asta într-un autobuz plin? Nu aş vedea gestul ca pe unul ruşinos, pentru că nu are în sine vreo conotaţie urâtă, însă orice mamă cu bun-simţ cred că ar coborî din acel autobuz, ar merge într-un loc mai retras şi ar alăpta acolo. Am începe să vedem situaţii de genul: trei prietene aflate în concediu postnatal se întâlnesc la mall, fiecare cu copilul său; veselie mare, impresii, schimb de experienţă maternă, când, deodată, bebeluşii îşi cer dreptul la lăptic; reprezentaţie în toată regula, în stilul noilor bune maniere pentru alăptare. Nu dreptul la alăptatul în public ar trebui să fie motivul protestelor, ci prea multele avorturi care se fac în România, prea multul planning familial şi calcul omenesc, prea mulţii copii abandonaţi după ce au fost născuţi din relaţii întâmplătoare.

Cum sa-ti afli moartea mai devreme

Românca Raluca-Ioana van Staden a făcut o descoperire genială, premiată cu aur şi la Salonul de inventică de la Geneva anul trecut. Este vorba despre senzorul care determină existenţa cancerului în corpul uman, la nivel molecular, direct din sânge, oferind rezultatul în mai puţin de şase minute. Este minunat că ştiinţa a ajuns până la acest nivel şi mai ales că o româncă a realizat această descoperire epocală pe cale de a fi pusă în practică la scară largă. Practic, nu peste mult timp, la numărul clasic de analize pe care le putem face la spital, o vom adăuga şi pe aceea de a determina prezenţa sau absenţa cancerului. Va costa foarte puţin, îşi va permite orice om analiza, deci toate sunt cât se poate de îmbucurătoare. Autoarea cercetării a declarat că îşi doreşte şi vede posibilă dotarea cu un dispozitiv din acesta a fiecărui cabinet de medic de familie.
Am auzit însă şi păreri privind posibilitatea ca fiecare om să-şi poată achiziţiona de la farmacie senzorul şi să-l aibă acasă, în trusa cu medicamente, alături de termometru, glicometru şi tensiometru. Cu deosebirea că senzorul acesta este atât de mic, încât trebuie ţinut într-o cutiuţă specială, să nu fie pierdut. El poate fi refolosit fără riscul contaminării.
Ca diabetic, este normal să te înţepi în deget pentru a afla dacă ai glicemia mare sau mică şi să acţionezi în consecinţă, după cum îţi sunt regimul şi tratamentul. Normal este şi să îţi măsori tensiunea arterială acasă, pentru a lua un medicament sau altul, în funcţie de valoarea arătată de tensiometru. Dar a te trezi zilnic cu ideea de a-ţi detecta un posibil cancer este de-a dreptul morbid. Să spunem că micuţul senzor îţi spune că da, ai cancer. Ce faci? Cât de uman este să stai să tot aştepţi un diagnostic atât de drastic? Nu cumva îţi doreşti să fii bolnav incurabil? Nu cumva cauţi să fii altfel decât ceilalţi oameni, decât ceilalţi bolnavi? Ţi-e frică de boală şi de moarte atât de mult, încât nu suporţi amânarea veştii că vei muri într-o zi? Dar asta ai aflat-o de când erai copil. Este adevărat că unele forme de cancer pot fi vindecate dacă sunt depistate din vreme, dar de aici până la ideea de autotestare la domiciliu este o distanţă care depăşeşte graniţele normalului sufletesc. Decât să scotocim prin celule după vreo boală, mai bine ar fi să începem ziua cu rugăciuni pentru sănătate.