Fanus Neagu, un munte pe sesul Brailei

A murit Fănuş Neagu şi, odată cu el, puţin din simbolul a ceea ce defineşte sintagma "frumoşii nebuni ai marilor oraşe".

Nobleţea scriitorului adevărat, aşa cum a fost Fănuş, aruncă şi asupra celor din jur o lumină plină de dorinţa de a trăi viaţa ca literatură şi a scrie literatură ca ultima redută în faţa morţii. Emblematic pentru o lume de scriitori pe cale de dispariţie, boema lui Fănuş nu a fost în primul rând un elogiu al dezmăţului care adesea însoţeşte viaţa de scriitor, ci curajul de fi liber şi pe deplin conştient în viaţa reală de rolul său de personaj la fel de încântător ca acelea din propriile scrieri. Boema, nebunia frumoasă a condeierilor de până mai ieri, azi pare a fi o stare de lucruri fără de înţeles. Grăbiţi, stresaţi, accesorizaţi până-n măduvă cu atributele tehnicii, tinerii aspiranţi la strălucirea literei nu mai au azi gena unei anumite libertăţi interioare şi nici îndeajuns pe aceea a prieteniei întru scris. Tânărul scriitor de azi visează la statutul de membru într-un fel de companie corporatistă a celor care bat frenetic în tastele calculatorului, imprimând un text, spre obţinerea unui succes imediat.

Fănuş Neagu avea ceva din arşiţa Bărăganului ce aşteaptă în mijlocul verii ploaia ca pe o izbăvire, ceva din dorinţa de aventură de dragul cunoaşterii, la fel ca Panait Istrati ori ca Jean Bart. Ploaia lui erau cuvintele.

Fănuş Neagu ca om a murit, dar rămâne acel Fănuş Neagu care a scris. Nădăjduiesc că pentru atâta risipă de metaforă prin care ne-a bucurat şi va continua să o facă atâta timp cât oamenii vor avea obiceiul să citească va fi iertat de Dumnezeu pentru greşelile ce le va fi făcut ca om. Ca iubitoare de literatură, de un lucru pot fi sigură: pe vreme de arşiţă te poţi răcori urcând în zăpezile cărţilor lui ca pe un Everest de cuvinte. Revelatorie este iubirea sa de cuvânt din felul în care a mărturisit aceasta pe patul de spital, cu ultima suflare de viaţă, strigând către noi, ca un înger: "Nu desacralizaţi puterea cuvântului!" Asta a vrut să ne spună nouă, ziariştilor, de fapt celor care au uitat ce misiune importantă şi frumoasă au pe lume când slujesc arta scrisului.

Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, ne-a transmis ieri câteva gânduri de preţuire faţă de marele scriitor, pe care, de altfel, l-a şi vizitat în ultimele zile din viaţă şi a constatat câtă dragoste de neam, de ţară şi de valorile Bisericii avea acesta. Ierarhul care păstoreşte şi peste Brăila natală a lui

Fănuş şi pe care scriitorul a iubit-o atât de mult, la fel ca şi Dunărea şi Bărăganul, şi-a exprimat în cuvinte frumoase admiraţia faţă de acest mare om de litere care a făcut din cărţile sale o lumină şi o bucurie pentru alţii. Spunea Înalt Preasfinţitul Părinte că toată preoţimea adunată în conferinţă la Brăila, azi, în ziua înmormântării scriitorului, se va ruga pentru sufletul lui, iar preotul din Grădiştea-i natală şi mulţi dintre locuitorii acesteia vor veni să-l vadă ultima dată la Bucureşti pe marele făurar de limbă literară şi stil. Dorindu-se părtaş alături de cititorii "Ziarului Lumina" la omagiul pentru marele scriitor, ierarhul Dunării de Jos a spus că Fănuş Neagu este un scriitor "cât un munte pe şesul Brăilei", iar despre înmormântarea sa între Paşti şi Înălţare că "actualizează mesajul romanului său "Îngerul a strigat!". Ca un înger a luat trompeta şi a apărat dreptul fiecărui om de a muri frumos, certându-i pe ziariştii dornici de mondenităţi, care nu i-au citit niciodată opera, dar l-au hăituit chiar şi în spital. "Biserica reţine de la el arta şlefuirii cuvântului. Intempestiv ca om, uneori bolovănos în exprimarea orală, Fănuş Neagu ne-a dăruit în scris superbe încrustări de sidef în lemnul limbii române. Aşa cum rugăciunea şlefuieşte cuvântul pentru suflet, aşa a şlefuit el cuvântul pentru cultură. Din jargon a ştiut cu artă să înalţe cuvântul la un nivel nepreţuit, dându-i o lumină autentic culturală", a mai spus ierarhul Dunării de Jos.

Fie ca Fănuş Neagu să se bucure în veşnicie de frumuseţea Cuvântului, de dincolo de nisipurile trecătoare!

In curtea manastirii

Din când în când, un pelerinaj face bine oricui. A petrece două-trei zile într-o mănăstire este o metodă sigură de a ţi se topi din suflet acea zgură de indiferenţă şi neputinţă acumulată în stresanta şi trepidanta viaţă de oraş.


Probabil mulţi dintre noi am trăit şi simţit că la mănăstire totul e mai bun şi mai frumos. Chiar dacă am mâncat doar o ciorbă simplă de legume şi o plăcintă smerită de mere, mâncarea de la trapeză ni s-a părut totdeauna de o mie de ori mai bună decât orice rafinament culinar de la masa vreunui bucătar vestit. Oricâtă dorinţă de a ne relaxa am avea în oraş, nu reuşim niciodată pe deplin aceasta, în schimb pacea din cămăruţa în care am fost cazaţi la vreun schit nu se compară cu nimic. Iarba de acasă, chiar de-ar fi în grădina proiectată de cel mai talentat peisagist şi îngrijită ca la carte, englezeşte, nu este parcă la fel de verde ca în curtea mănăstirii. Însăşi natura pare mai în firea ei acolo, sub dangătul zilnic de clopot şi sunet de toacă. Simţim peste toate, mai mult decât oriunde, la mănăstire lucrarea Duhului Sfânt. Peste oameni, peste ziduri, peste cărări de rugăciune tainică ori în comun. De fapt, pentru toate acestea mergem la mănăstire din timp în timp, dar mai ales pentru slujbele care sunt atât de altfel faţă de cele din lume. Poate şi pentru că omul este mai atent cu sine în astfel de spaţiu, de aceea şi trăirea este pe măsură.

Uneori, ştim că acolo este izvorul care ne potoleşte setea de care suferim în arşiţa lumii din afară. Alteori, uităm că, mergând noi să ne liniştim, putem tulbura pe alţii, în special pe călugări. Greşesc unele femei când merg la mănăstire îmbrăcate cu o fustă mai scurtă decât ar trebui, cu umeri mai neîmbrăcaţi decât s-ar cuveni, ori chiar în pantaloni. Probabil, în comparaţie cu imaginile care rulează pe ecranul unui televizor, o fustă un pic mai sus de genunchi nu mai pare decât o cuminţenie exagerată. Cu toate acestea, ar trebui să gândim mai mult la ce înseamnă a nu te face sminteală pentru alţii.

Nu ştiu dacă soluţia pentru astfel de cazuri ar putea fi ceea ce fac grecii în mănăstirile lor: cine nu este îmbrăcat corespunzător cu atmosfera monahală primeşte la intrare o fustă lungă ori o pereche de pantaloni lungi, după caz, femeie sau bărbat. La noi este un spirit mai înţelegător, oamenii sunt primiţi aproape oricum, mai mare fiind bucuria că mirenii nu uită totuşi să vină la mănăstiri, la duhovnici, la rugăciuni mai susţinute. Mai multă luare aminte şi de partea mirenească n-ar strica, însă. Degeaba simţim că acumulatorii duhovniceşti dau semne de descărcare şi luăm calea liniştitoarelor mănăstiri dacă văzduhul lor limpezde îl tulburăm cu astfel de lucruri aparent neimportante. Undeva, în curtea mănăstirii, se strică o armonie şi un echilibru. Aproape trişăm. Pe noi nşine.

Neinteleasa imbulzeala

De fiecare dată când evenimentele majore din viaţa Bisericii Ortodoxe Române sunt prezentate la televiziunile noastre, acestea recurg invariabil la clişeistica temă "a îmbulzelii" oamenilor, fie la agheasmă, fie la moaşte. Zadarnic aş vrea să nu-mi pese, însă când urmăresc aşa ceva sunt mereu surprinsă de modul "fabricat" al relatării, ca şi de ciudata dorinţă de a arăta tendenţios faptele legate de ortodoxia noastră.

Am avut un exemplu recent, când televiziunea publică şi-a început jurnalul cu beatificarea, la Roma, a papei Ioan Paul al II-lea. Profesionist făcută - că doar de acolo au izvorât toţi profesioniştii din celelalte televiziuni ale noastre -, ştirea a durat câteva minute bune, a cuprins şi un reportaj de la faţa locului, cu declaraţii, totul ca la carte. După aceea însă a fost semnalată în viteză şi canonizarea Cuviosului Irodion, în cadrul unui eveniment la care au participat în jur de 10.000 de persoane, la Mănăstirea Lainici. N-a fost plăcut pentru poporul majoritar creştin-ortodox să fie informat mai întâi despre beatificarea papei şi abia după aceea despre canonizarea părintelui ortodox, şi român pe deasupra.

Acum strict jurnalistic vorbind, ca între profesionişti, să zicem că un milion de pelerini la Roma şi faima unui papă îndreptăţesc ca evenimentul de la Vatican să fie prezentat primul într-un jurnal. Însă proximitatea şi mai ales naţionalitatea sfântului de la Lainici, despre care sunt dovezi clare că a făcut multe minuni în viaţă şi după plecarea la Cer, sunt lucruri care pot constitui temeiuri de difuzare pe primul loc a evenimentului despre canonizarea sa. Deranjant a mai fost şi faptul că în încheiere ni s-a spus despre nelipsita "îmbulzeală", care era de fapt un stat la imensul rând spre racla cu moaştele noului sfânt. Ce nu se înţelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii "se silesc" să intre în Împărăţia cerului, de dragul sfântului se grăbesc, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulţumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizaţie ori vreun egoism. În fond, acei oameni nu se roagă numai pentru ei, sunt convinsă. Acolo este o îmbulzeală la speranţă.

Pe de altă parte, ne amintim şi că reporterii tv, în general, au această boală veche de a căuta (forţa) senzaţia care le "face" ştirea. S-a observat în timp şi un alt lucru nefiresc: când este vorba despre un suveran pontif, totdeauna crainicii folosesc apelativul corect, aşa cum este utilizat în lumea catolică, "Sfântul Părinte", dar când este vorba despre Întâistătătorul Bisericii noastre, ei îi spun cum le vine, cel mai adesea "Patriarhul" sau, cu totală lipsă de bună-cuviinţă, îi spun familiar pe numele de botez. Mai mult decât atât, îmi amintesc cum, poate şi din cauza neadecvării ştirilor de la tv pe teme bisericeşti, o colegă de la un ziar laic m-a întrebat, imediat după moartea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist: "Când se va alege noul Teoctist? Cine crezi că va fi Teoctistul?", confundând, desigur, funcţia cu numele.

Ar fi de tras o concluzie tristă de aici. La un anumit nivel, acolo, în cercul celor care decid importanţa evenimentelor demne de difuzat la o televiziune sau alta, există un soi de ruşine faţă de manifestarea poporului în pelerinaje, ruşine care vine de fapt din necunoaşterea credinţei. Există apoi un snobism care îi face să adore alinierea perfectă a băncilor din bisericile catolice şi ordinea pe care o respectă credincioşii care asistă la slujbele lor, în general, puţini la număr, participând la nişte slujbe scurte... (În treacăt fie spus, dacă ne gândim bine, un milion de pelerini pentru un "papă mondial" a fost puţin faţă de 10.000 de oameni pentru un părinte smerit, Irodion, abia făcut lumii cunoscut recent). Şi nu în ultimul rând, există şi o ruşine de a fi român, căci, "iată cât sunt de înapoiaţi şi necivilizaţi aceşti români care stau la rând pentru sărutarea moaştelor", par a spune reporterii respectivi.

Dincolo de toate, măcar să existe corectitudine jurnalistică dacă o minimă solidaritate faţă de credinţa neamului nu se poate.