miercuri, 29 octombrie 2014

Când purtam un singur cercel

Era ziua când purtam un singur cercel,
lung şi ascuţit ca o sabie.
Lângă mine venise un bărbat 
care mă numea zeitate deşi nu credea în mine.
Cuvintele lui erau din cretă, le aruncam distrată
în faţa trenului. 
Ca să mă-mblânzească, îmi spunea poveşti,
îmi descria un decor romantic,
în care aveam să fixăm toate ceasurile 
după cum am fi dorit,
îmi promitea un trai edenic în pădurea primordială
cu păsări rare, orhidee sălbatice şi copaci de ceai
care îşi aplecau ramurile în faţa oamenilor,
cu animale vindecătoare prin prezenţa lor 
şi plante parfumate, înalte cât zgârie-norii, 
blânde şi ascultătoare ca bunicii,
pe spatele catârilor se cărau 
în desagi imeşi fructe zemoase 
pentru copiii pădurii primordiale.
Zeitate, spunea el, vom fi fericiţi, 
aşteaptă-mă 
şi voi veni să te duc acolo
într-o zi. Dar nu, 
nu-mi cere asta acum...

Oare nu atunci mecanicul de locomotivă ne-a aruncat în mijlocul stepei, nu atunci haita aceea de animale mărunte, sâcâitoare şi înfometate ne acoperise cu totul trupurile înfricoşate? 
Nu atunci mi-am scos 
cercelul lung şi tăios ca o sabie 
şi am retezat rădăcinile visului 
şi mi-am tăiat părul lung, care îşi făcuse atâtea speranţe?



marți, 21 octombrie 2014

„N-aş scrie niciodată blasfemii”


Robert Şerban este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori contemporani. Este autor a 14 cărţi de beletristică, redactor-şef al ziarului „Ora de Timiş” şi realizator al emisiunii culturale „Piper pe limbă”, difuzată la TVR Timişoara. În acest interviu ne vorbeşte despre talent, inspiraţie, starea poeziei, viitorul cărţii şi alte câteva lucruri interesante.   

Robert Şerban, eşti un scriitor a cărui inspiraţie are o plajă de acoperire atât de mare, încât nu se ştie niciodată ce va trata următoarea ta carte sau în ce gen literar se va încadra. Există un secret al acestei disponibilităţi sau dincolo de talentul nativ se află, cum se spune, multă transpiraţie?  

M-ai luat cam tare, dragă Daniela. Nu sunt un zmeu al literaturii, așa cum îți par. Sunt doar un om curios, căruia îi place să scrie și să stea de vorbă despre literatură cu alții, îndeobște cu scriitori. Mi-au plăcut întotdeauna scriitorii, căci sunt oameni cu umor, dezinvolți, autoironici, relaxați, generoși, încântători. Iar dacă se întâmplă să fi dat două, trei, patru cărți faine, n-ai cum să nu-i admiri. Patru dintre cărțile semnate de mine sunt dialoguri cu scriitori. Aportul meu e, prin urmare, foarte mic, niște întrebări, acolo. O piesă de teatru scrisă împreună cu regizorul Alexander Hausvater, care a și montat-o. O cărțulică mică de proză. Două volume de poezie, unde sunt coautor. Și, în sfârșit, patru cărți de poezie. Vezi, nu-i chiar o mare scofală. Și, sincer să fiu, nici eu nu știu prea bine ce va conține viitoarea mea carte, căci îmi place să mă iau prin surprindere. Nu știu dacă ține de inspirație, cred că de un soi de… neliniște interioară, de puls care, uneori, o ia la sănătoasa. Te apuci să scrii un volum de poezie și, hop!, publici o carte de proză. Sau una de interviuri. Sau un roman…   

Cât de importante sunt pentru tine premiile literare obţinute (şi sunt foarte multe…)?  

Un premiu ar trebui să-ți dea o stare de confort, fie și de o zi, ziua în care ți s-a acordat. Asta când nu te simți vinovat față de o mulțime de alți autori pe care tu îi consideri mai buni decât tine, dar care n-au avut șansa de a fi mai vizibili, mai pe gustul juriului, mai la... îndemână. Și, dacă ești cinstit cu tine, nu are cum să nu te încerce sentimentul vinovăției. Doar că e unul vag, neapăsător, căci, în fond, luând un premiu, nu faci, în mod direct, nici un rău nimănui. Mai mult, un premiu e o convenție, nu e, decât uneori, o recompensă a faptului că ai câștigat o competiție. E un semn pișichier cu ochiul pe care ți-l face viața: Ești tare, ă? Când te gândești la marii neîndreptățiți ai literaturii acestei lumi ți se face rușine că ai luat chiar și un singur premiu...  

Eşti un editor important de carte de poezie. Dacă tot se scrie multă poezie în ţara noastră, măcar aceasta este şi de calitate?  

Dacă păstrăm proporțiile, da. La o cantitate așa de mare există și o calitate sporită, ca să vorbesc ca la... cântar. În poezia celor tineri găsești multă dezinvoltură, mult curaj, mult... șleau, dar mai puțin rafinament și mai puține texte care să te emoționeze. Mi se pare că atenția lor cade mai mult pe limbaj. De fapt, cred că toți am trecut prin asta. Îți trebuie lectură multă și exercițiu ca să esențializezi cuvintele, ca să le păstrezi doar pe acelea care duc mesaj. Deși, și poezia unor autori în vârstă poate fi fadă, logoreică sau vaiet sau... filosofie. Vârsta n-are nici o importanță când ești scriitor. Nu știi niciodată când și la cine descoperi pagini uluitoare. Da, se scrie poezie bună în România. Uneori, extraordinară.  

Eşti un scriitor dublat de un jurnalist de vocaţie. Crezi că meseria aceasta îi strică poetului sau îl ajută?

Uneori cred că îl ajută, dar de mai multe ori cred că îl încurcă. Jurnalistica implică un tip de acuitate, de aciditate, de curiozitate, de scriere. Poezia lucrează mai… altfel. Aparent, e aceeași pisică. Practic, pisica din presă are ghearele scoase continuu și e zbârlită mai tot timpul, pe când pisica poeziei mai mult toarce și se pisicește. Când prima încearcă să scrie versuri, se zgârie hârtia, hârâie, se rupe. Așa că trebuie să iasă din câmpul de luptă, care e viața de zi cu zi, cu… subiectele ei de actualitate sau nu, și să intre în câmpia introspecției, a visurilor, a imaginației, a abisului, a gândurilor tari, a cuvintelor puține. Un poet trebuie să toarcă mai mult decât să acționeze.  

Cine şi când a avut un rol hotărâtor în destinul tău de scriitor?  

Mulți oameni, scriitori sau nu, m-au încurajat să scriu. Chiar și fetele de care am fost îndrăgostit și cărora le compuneam versuri au avut un rol important, fiindcă nici una nu mi-a spus: ce-i cu poezioara asta siropoasă, tu nu știi să scrii ceva mai de nădejde? Cred că m-aș fi lăsat de literatură dacă ar fi fost vreuna sinceră cu mine. Dar oamenii sunt buni și te încurajează. În fond, nu dai în cap nimănui dacă pui cuvinte pe hârtie. Ba chiar ai șanse puține să faci vreodată asta, fiindcă ai o preocupare serioasă, nu? Tata, Ion Șerban Drincea, e primul în lunga listă, căci e scriitor și am trăit, datorită lui, printre cărți, printre reviste, printre alți scriitori. Apoi, profesorul meu de română din clasele 7 și 8, Dumitru Arvat, un pedagog extraordinar și un spirit de poveste. Valeriu Armeanu, Nicolae Calomfirescu, Ileana Roman, Ionel Viorel, Șerban Foarță, Florin Iaru, Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu – iată doar câteva dintre numele din adolescența mea care, mai mult sau mai puțin, cu știința lor sau fără, m-au determinat să nu mă las de scris și merg, bine, rău, mai departe.

Care este sfatul tău pentru un aspirant la lumea literară? 

Orice sfat ai da, nu se potrivește decât rar… Să stea pe lângă doi-trei scriitori care i se par buni nu doar ca autori de literatură, ci și ca oameni. E suficient și unul singur. Literatura se face pe cont propriu, dar în tinerețe ai nevoie, uneori, și de contul altora. Fie că acel cont înseamnă o carte bună sau o vorbă bună. Sau chiar o vorbă rea, dar spusă cu gândul de a face bine. Și mai e ceva, greu, dificil, nasol: să citească literatură cât poate de mult, ca să afle ce, de ce și cum stau lucrurile. 

Ce n-ai putea sau n-ai vrea să scrii niciodată? 

Știi, dacă vrei să curtezi un intervievator, îi spui: Ce întrebare dificilă mi-ați adresat! Dar asta îi... mărturisești la început, ca să aibă consecințe. Nu știu ce răspuns să-ți dau la întrebarea asta foarte grea, chiar nu știu. Până acum puțin timp aș fi răspuns, cum am mai făcut-o de altfel, că literatura e teritoriul libertății depline și că (măcar) acolo poți scrie ce vrei și cum vrei. Un truism, în fond. Dar cred că eram în eroare. Cred că, privind înapoi, m-am autocenzurat de mai multe ori pentru că, pur și simplu, nu se cădea să scriu ceva sau altceva, deși tentația de a o face exista. Nu pentru că dialogul nostru apare într-o revistă cu accent religios spun că nu se cade să te tragi cu Dumnezeu de șireturi. Sau cu Fiul Său. Sunt destui alții care o fac, lasă-i pe ei să povestească de ce și cum. Îmi amintesc cu ce dificultate am citit cartea lui Saramago, Evanghelia după Isus Cristos. Eram curios până unde merge, ce se întâmplă mai departe, dar, în același timp, revoltat interior. Astăzi n-aș mai pierde vremea cu acest tip de carte. De fapt, de ani buni nu mai citesc decât cărți frumoase, care îmi fac bine, chiar dacă, deseori, mă podidește plânsul. Dar ce n-aș scrie niciodată? Blasfemii. 

Cât de optimist/ sceptic eşti în privinţa cărţii, aşa cum o ştim, pe suport de hârtie?   

Daniela, dacă îți spun că în zece ani cartea de hârtie va fi istorie, o să zâmbești. Dar, dacă aveam noroc, vom fi martorii acestei… dispariții. Nu suportul e important în literatură, ci lectura. Nu contează pe ce citești, ci că e musai să o faci, fiindcă altfel cam… dispari. Nu fizic, nu s-a emaciat nimeni din lipsă de carte, ci sufletește. Nu poți să trăiești sugându-ți degetele, nu? N-ai cum să fii om adevărat fără să afli ce înseamnă umanitatea. (Cu puține, extrem de puține excepții, asta se poate intui.) Lumea o descoperi doar călătorind prin și în ea. Iar cărțile sunt cele mai sigure și stabile borne kilometrice. 

Pentru cine mai scriem astăzi? Există în România interes pentru literatură -  pentru poezie abia îndrăznesc să sper -, pentru autori români, în general?  

Scriu poezie și proză pentru că-mi face bine. Mă incită, mă ajută să-mi găsesc și mărunțișul, nu doar hârtiile mari de prin buzunare, mă duce în zone pe care nu mi le cunoșteam, chiar dacă nu toate sunt locuri cu... verdeață. Am descoperit că prin scris îmi fac bucurii interioare. Apoi, am descoperit că mai sunt și alții care se bucură citind ceea ce scriu eu. Așa că am luat hotărârea să public. Deocamdată, din ce știu și intuiesc, cred că numărul celor care se strâmbă la literatura mea e mai mic decât celălalt. Oricum, ambele numere sunt mici, mai mici decât tirajele cărților. Dar ce contează.
Dacă există interes pentru literatură... Mai mult nu, decât da. Literatura e un mod anevoios de a-ți petrece timpul liber. Întotdeauna e ceva mai lesne de făcut: de văzut un film, de ascultat un CD, de mers la un concert, de plimbat prin parc, de văzut o expoziție de pictură, de mers la teatru sau la operă, de bătut mingea prin curtea casei sau a blocului, de navigat pe internet, de făcut fotografii sau de prelucrat pe cele deja existente, de făcut un grătar, de privit cerul. Pot continua așa mult și bine. Și mai toate sunt activități culturale. Eh, ca să citești o carte, faci cel mai susținut efort intelectual dintre toate... evenimentele enumerate mai sus. Or, oamenii sunt tot mai puțin dispuși să-și învestească puținul timp liber în lectură, mai ales în lectura de plăcere. Mai ales în autori români. Asta-i realitatea, o spun cifrele, statisticile, o spun chiar cititorii.

Care crezi că este metoda cea mai bună pentru a ajunge la inima, ochii şi urechile publicului?

Lansarea de carte! Dar aceea în care vreo 5-6-7 vorbitori argumentează pe larg și, dacă se poate, sofisticat celor prezenți cât de original, important și fenomenal ești tu (și, poate, cartea ta). Lansarea trebuie să dureze minimum un ceas, dar să nu treacă de trei ceasuri. Fără autografe, bineînțeles!
Daniela, un răspuns serios care mi-a venit în minte ar fi simplitatea. Dar nu sunt foarte convins că e și metoda cea mai bună. De fapt, o știm amândoi, nu există rețete, nu există o școală a… succesului. Important e să crezi în ceea ce faci și - chiar dacă e ușor ridicol - să te implici în promovarea cărții tale, a artei tale.

Interviu realizat de Daniela Şontică, publicat în Lumina literară şi artistică, octombrie 2014.  




vineri, 17 octombrie 2014

O cronică de Dan-Liviu Boeriu

                                                     Poeme onorabile   
 
În poezia Danielei Şontică din „Iubita cu nume de profet”, remarcabilă este pendularea între registrele lirice, pe care autoarea o exersează cu o anume detaşare. Din acest motiv, volumul este inegal şi oscilează între poemul vetust-erotic şi experimentul ironiei cu rol de decompresie lirică.

            Întinderea sentimentului care stă la baza poeziilor autoarei este exprimată exhaustiv, prin cuprinderea în perimetrul său a unor elemente de exotism care să-i dea consistenţă. Autoarei nu-i este suficient decorul propriei lumi reale, el trebuie colorat cu detalii livrești, fantastice, istorice sau chiar organice, iar finalul poemului le readuce în matca micului univers domestic, de unde înfloresc toate utopiile: „această iubire mă trece dincolo de Sahara / pe spatele unui crocodil secret şi blând, / mă duce în ţara / visată de fetiţa celor trei zâne cu dantele şi coifuri, / întinde poduri, sârme şi autostrăzi, / îmi povesteşte cum / peste oceane vom călători / ca peste bălţile plânsului, / vom învinge Nilul, / vom lupta cu stihiile, / vom salva bibliotecile de la incendiu. // Din fire de nisip vom face doi tigri / care vor hăitui amintirea, / îşi vor lepăda blănurile la piciorul Olimpului - / acolo ereticii ne-au zărit într-o vară. // De pe strada mea îngustă / această iubire se vede foarte mare.” (p.5)

            „Împoetizarea” de acest fel are în ea ceva patetic şi suportă riscul ca poemele să cadă în desuetudine, frizând derizoriul. Beneficiind de inteligenţă artistică, poeta ştie să evite această capcană printr-un procedeu al dinamitării propriului mesaj liric. Alunecarea previzibilă spre excesul de „frumos” convenţional e atenuată de o curmare ironică a efectului „dulceag” şi „leşinat” al versurilor. Nu de puţine ori, în finalul poeziilor sale Daniela Şontică pare dispusă să îmbrace într-un prozaism arid (dar salvator!) intenţia poetică depăşită, transformând un eventual eşec liric într-o parodie subtilă şi răsturnându-i, astfel, sensurile: „asta caută în palmă, / locul pe unde curgeau altădată florile, / lacrimile, cum le spune de când nu mai vin / la întâlnire, / şi doar s-a îmbrăcat frumuşel astăzi, / s-a pieptănat, / e pregătită de-a binelea, / pândeşte venirea lor, / dar au plecat cu toţii - / unii la cimitir, alţii numai în Spania.” (p.10) Sau: „Nu-mi potolea niciodată coşmarurile, / dar nici nu mă certa că-mi stric vederea / citind poveşti în aura lui plăpândă. / Când în miezul nopţilor nu mai aveam ieşire, / îmi afla un tren / şi mă trimitea bucuros departe, / aşa ajungeam / în cele mai friguroase locuri din lume. // După o vreme / mă întorceam iertătoare / şi purtam capotul roşu de mătase.” (p.53) Şi un al treilea exemplu: „Viermii auriţi din cuvintele lui / ne-au dus în grădinile cu merişori, / înfloriseră în acea dimineaţă / şi luminau tot cartierul, / imensul dormitor supraetajat al tuturor. / Îmbrăţişarea noastră întrecea marginile lumii, / am lăsat în urmă ce ştiam, / mi-am înfipt şi mai adânc rădăcinile, // nu mai eram decât o Semiramidă suspendată / peste o grădină din Drumul Taberei.” (p.56)

            Poezia Danielei Şontică nu are nimic din feminismul agresiv al poetelor generaţiei 2000, care se revendică, de cele mai multe ori, de la lirica „neagră” a Angelei Marinescu ori de la sensibilitatea defensivă a Marianei Marin. Autoarea nu propune o atitudine a unei feminităţi ultragiate şi revanşarde, ci o redescoperire a delicateţii şi a eleganţei originare, capabile – ambele – să cuprindă în manifestarea lor atât speranţa în mântuire, cât şi acceptarea condiţiei fiinţei de lut: „Pentru tine / o să-mi las părul lung / până la gleznele zornăitoare. / După asta o să mă recunoşti / şi după rugăciunile îngropate la rădăcina măceşilor. // Lângă tine voi fi demodată, / îţi voi naşte copii de bronz, / de aur, / de platină, / ei se vor strădui şi vor deveni sfinţi, / ne vor ridica şi pe noi din această vale / unde visăm să ne regăsim într-o zi: // două păpuşi de lut roşu / care se iubesc de la facerea lumii.” (p.12) 

                  Poemele de dragoste din acest volum conţin şi un sâmbure de tragism, iar ipostazele corporalităţii pe care le găsim aici sunt, suprinzător, dovezi ale unei metafizici a iubirii, desprinsă de trup şi aşezată, ca temelie, într-un viitor atemporal. Întâlnirea cu celălalt este nu doar o bucurie a împlinirii sufleteşti, ci şi un bun prilej de „schimb” existenţial, alesul luând locul celui care e gata să-l primească. Metaforele poetei, chiar dacă facile, sunt – în acest caz – valide estetic: „Dacă inima ar fi de carne, / ţi-aş cere să vii cu uneltele potrivite s-o scobeşti, / să-i arunci conţinutul şi să te aşezi acolo, /[...]/ Am locui aşa multă vreme, / am îmbătrâni în ciudata simbioză, / devenind tot mai fericiţi şi mai subţiaţi în dorinţe, /[...]/ iar când ar veni vremea să te nasc după legile tainei, / cu toţii şi-ar duce mâinile la gură, / şi, treziţi din vis, / ne-ar alunga. // Noi, care lăsăm dâre pe fiecare orizont, / i-am ierta, / am coborî din lume / şi am vâsli la nesfârşit / în cutia de argint moale, de forma presupusei inimi.” (p.17) Poate nu întâmplător cea mai reuşită piesă a volumului e şi cea mai densă, comprimând în doar câteva cuvinte întregul proiect estetic al autoarei, ca o concluzie edificatoare: „Îţi dăruiesc venele mele transparente, / varsă-ţi viaţa în ele.” (p.14)

            „Iubita cu nume de profet” are, din păcate, şi destule scăderi: poeme ratate, unde regretabile sunt abundența de locuri comune şi o suspectă lipsă de discernământ în alegerea scenografiei celei mai adecvate. Autoarea pare uneori depăşită de obsesiile proprii şi, căutând să le exprime într-o manieră care i se pare cea mai apropiată de intenţiile ei, ratează întâlnirea cu poezia. Urgenţa mărturiei transformă o potenţială reuşită literară într-un verbiaj monoton, sufocat sub o peltea de metaforizări ieftine şi sugestii stângace: „În timp ce fugeam, / mătasea frigului ne învelea, / avidă ne spunea despre surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea în urma noastră. // De-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu dacă eu...” (p.50)

            Dotată cu sensibilitate şi predispusă la intertextualism, cred că Daniela Şontică are toate şansele unei evoluţii îmbucurătoare. Şi am convingerea că, fără a fi scris un volum ratat, poeta va şti să renunţe în viitor la artificiile şi excesele care îi condamnă „Iubita cu nume de profet” la nivelul unui experiment poetic interesant şi promiţător dar care, deocamdată, rămâne prizonierul unui lirism uşor inactual şi minor.       

Text apărut în revista online Literatura de azi, 14 octombrie 2014.